Violența școlară: De ce apărarea copilului acasă nu justifică agresivitatea

De ce acasă se formează furia?

Când un caz de agresivitate școlară ajunge pe primele pagini, e adesea prea târziu. Semnalele de alarmă au fost ignorate, conflictele tratate cu superficialitate, până când un incident grav a forțat mâna adulților.

În analiza ei, publicată de newsbv, medicul susține că acțiunea nu trebuie să înceapă abia după o tragedie, ci în momentul în care apar primele semne că un elev are dificultăți pe care adulții nu reușesc să le gestioneze.

Prevenția cere intervenție înainte ca o neînțelegere să se transforme într-un act de agresiune, iar responsabilitatea nu poate fi atribuită exclusiv școlii. „O societate care discută despre violență doar după producerea unei tragedii este o societate care intervine cu întârziere”, avertizează specialistul.

Modul în care un copil învață să controleze furia, frustrarea și dezamăgirea se consolidează în mediul familial.

Când părinții confundă sprijinul acordat fiului sau fiicei cu justificarea oricărui comportament, acesta poate ajunge să creadă că propriile reacții sunt mereu îndreptățite, chiar dacă le rănește pe ceilalți.

A-ți apăra copilul nu înseamnă să-i justifici orice atitudine.

Cum arată limitele sănătoase?

A-l iubi nu înseamnă să-l convingi că are întotdeauna dreptate, explică dr. Andreea Petecilă. A-l ajuta să înțeleagă consecințele acțiunilor sale nu înseamnă să-i negi emoțiile, ci să-l înveți să le exprime fără să recurgă la agresivitate.

Furia poate apărea în contexte dificile, la fel ca sentimentul de respingere, de umilință sau de frustrare, însă modul în care copilul răspunde acestor trăiri trebuie învățat și exersat în primul rând acasă.

În acest sens, specialistul enumeră trei principii fundamentale care ar trebui explicate copiilor: „Furia este o emoție permisă, dar violența nu este o modalitate acceptabilă de a o exprima”; „Frustrarea, respingerea și umilința nu justifică răzbunarea”; „Limitele și autoritatea pot fi contestate fără amenințări sau agresiune”.

O nedreptate, reală sau doar percepută ca atare, sau o limită impusă de cei din jur nu justifică răzbunarea și nici intimidarea.

Elevii trebuie să înțeleagă că pot fi nemulțumiți, pot contesta o decizie și pot cere explicații fără să recurgă la amenințări sau la violență, fiind esențial să comunice.

Responsabilitatea familiei nu înlocuiește cea a școlii, dar nici nu poate fi transferată integral asupra profesorilor.

De ce școala nu poate face totul singură?

Aceștia trebuie să poată interveni când apar comportamente agresive, să protejeze elevii și să gestioneze conflictele fără ca autoritatea lor să fie subminată sau confundată cu abuzul.

Pentru aceasta, au nevoie de sprijin instituțional, reguli clare și proceduri aplicabile în situații concrete.

Autoritatea nu este abuz.

Disciplina nu este umilire. Iar o limită sănătoasă nu reprezintă o încălcare a drepturilor copilului, susține medicul psihiatru.

De asemenea, nici semnalarea unui incident din partea unui elev nu ar trebui să rămână o simplă formalitate.

Dacă se ia act de o anumită situație sau conduită, dar nu urmează o evaluare serioasă și măsuri adaptate, problema persistă, iar riscul pentru ceilalți elevi rămâne neschimbat.

Ce contează mai mult decât sancțiunea?

O sesizare nu trebuie să devină doar un număr de înregistrare.

Trebuie să declanșeze o evaluare reală și, când situația o impune, o intervenție concretă, recomandă dr. Andreea Petecilă.

În același timp, nu se poate cere profesorilor să recunoască toate semnele de risc și să gestioneze singuri fiecare situație dificilă, pentru că este vorba despre un singur cadru didactic la aproape 30 de elevi.

Pregătirea practică, procedurile clare și colaborarea cu specialiștii sunt esențiale ca intervenția să nu depindă doar de experiența sau de intuiția unui singur profesor.

„Nu le putem cere cadrelor didactice să identifice riscurile, să dezamorseze conflicte și să protejeze întreaga clasă fără să le oferim instruire practică, proceduri clare și acces rapid la specialiști”, a subliniat medicul.

Prevenția violenței cere, așadar, o reacție coordonată din partea familiei, școlii și specialiștilor, înainte ca problemele să se agraveze. Un elev cu comportament dificil nu trebuie etichetat automat drept violent, dar nici nu trebuie ignorat comportamentul său. Este necesară evaluarea fiecărei situații, înțelegerea cauzelor și intervenții potrivite. Jocul nu este doar sancționarea celui care a greșit după producerea unui incident. Este și capacitatea adulților de a recunoaște din timp semnalele de alarmă, de a pune limite și de a cere ajutor când situația o depășește. În absența acestei implicări, școala riscă să reacționeze mereu prea târziu.