„Aer de munte” la flacon: O nouă speranță pentru pacienții cu Parkinson

O metodă inedită de a păcăli boala?

Cercetătorii explorează o cale terapeutică neconvențională: simularea efectelor aerului rarefiat de munte pentru a încetini avansul bolii Parkinson.

O metodă experimentală, care imită expunerea la un nivel scăzut de oxigen, a dat rezultate surprinzătoare în testele pe șoareci, reușind să amelioreze vizibil dificultățile motorii, conform Science Alert.

Studiul, publicat în revista PNAS, sugerează că modul în care oxigenul este livrat către țesuturi ar putea deveni o direcție-cheie în tratarea Parkinsonului și a altor afecțiuni legate de producerea energiei celulare.

Deocamdată, însă, totul rămâne la stadiul de laborator.

Secretul stă în combinarea a două medicamente cu roluri complementare.

Prima substanță, GBT601, limitează eliberarea oxigenului din sânge către țesuturi, în timp ce a doua, PT2399, blochează răspunsul natural al organismului de a produce globule roșii suplimentare.

Cum funcționează „hipoxia sub formă de pastilă”?

Această „hipoxie la pastilă” se bazează pe cercetări din 2025, care arătau că șoarecii cu Parkinson expuși la un mediu cu doar 11% oxigen (față de 21% în aerul obișnuit) au înregistrat îmbunătățiri clare.

În cadrul experimentului actual, cercetătorii au indus acumularea de alfa-sinucleină în creierul șoarecilor. După șase săptămâni, când animalele au început să manifeste probleme motorii, a fost introdus tratamentul oral.

Rezultatele au fost încurajatoare: șoarecii tratați au fost mai agili, au coborât mai rapid de pe stâlpi și au avut o forță de prindere superioară față de grupul de control, a cărui stare s-a degradat constant.

pentru acest tratament? Dincolo de mobilitate, terapia a redus excesul de oxigen din creier și un marker al deteriorării țesutului cerebral. Totuși, anxietatea nu a fost ameliorată, iar cercetătorii avertizează că îmbunătățirea mișcărilor nu înseamnă neapărat o refacere completă a neuronilor.

Metoda a fost testată și în cazul sindromului Leigh, unde a prelungit viața subiecților de la 62 la 158 de zile, și în ataxia Friedreich, unde a reușit să stopeze degradarea, fără a inversa însă daunele deja instalate.

Deși testele pentru hipertensiune pulmonară – un risc major al expunerii la oxigen scăzut – nu au arătat efecte adverse după șase săptămâni, autorii rămân prudenți. Reducerea oxigenului este o procedură delicată, iar siguranța pacienților trebuie să fie prioritară. Până la o eventuală aplicare la oameni, mai sunt necesare numeroase studii care să confirme aceste rezultate preclinice.